Lectie de istorie [episodul 1]

Rapidul a reprezentat încă din primele sale clipe de viață mai mult decât un banal club sportiv. Echipa alb-vișinie, indiferent de ramură, a atras mereu mase întregi de oameni unite de aceleași idealuri. Fie dorința de victorie sau de performanță pur și simplu – principiu de bază în orice ramură sportivă profesionistă, fie antipatia față de anumiți rivali și, nu în ultimul rând, mândria locală sau mândria de a lua parte la ceva mai important comparativ cu ce le oferă în general viața oamenilor simpli.

Nu vom putea explica niciodată obiectiv de ce o echipă obișnuită cu performanțele, dar și cu eșecurile uneori penibile, a reușit să mențină un nivel de atractivitate și pasiune atât de mare, încât i-a permis să reziste de-a lungul timpului în prim planul sportului românesc indiferent de regimul politic. Politica a reprezentat mereu un pilon în calea sau în ajutorul Rapidului, după caz și după vremuri.

În rândurile următoare vom încerca să prezentăm pe cât de obiectiv posibil istoria Rapidului. Cunoscându-ne istoria putem pune bazele viitorului nostru ca echipă și entitate. Iar noi, rapidiștii, nu avem motive să ne rușinăm de propriul trecut.

Începuturile – fotbalul romantic și ciocănarii de la Atelierele Grivița

Vara lui 1923 reprezintă momentul de cotitură al destinelor noastre, indiferent de vârstă. Contrar celor cunoscute de publicul larg, deși 25 iunie 1923 este prezentată ca fiind data la care a luat naștere clubul nostru, momentul care a marcat înființarea clubului feroviar este 11 iunie 1923, la un an după ce la Grivița se formase deja o echipă feroviară, Locomotiva, despre care nu se cunosc prea multe detalii.

Într-o sală a școlii primare din cartierul Grivița, lucrătorii de la Atelierele Grivița au pus bazele “Asociației Culturale și Sportive CFR“, în prim plan aflându-se maistrul Teofil Copaci (devenit președintele asociației sportive proaspăt înființate), strungarii Grigore Grigoriu (devenit primul căpitan al echipei de fotbal), Dumitru Constantinescu, Géza Ginzer, Tudor Petre, Franz Hladt. După câteva luni, echipa de fotbal s-a constituit definitiv după fuzionarea celor de la „Ateliere” cu cei de la „Excelsior”. Primul teren de joc și antrenament din istoria clubului alb-vișiniu a fost terenul C.A.B., ”de la Șosea”, care a fost închiriat contracost.

Ioan Chirilă oferă în cartea sa ”Glasul roților de tren” informații legate de primele meciuri ale echipei feroviare. Pe 28 octombrie 1923 echipa joacă primul său meci, împotriva celor de la Unirea Timișoara, pe care îl pierde cu 8-4. Al doilea meci, disputat după alte zece zile, a fost jucat împotriva Gloriei Arad, pierdut și acesta cu 2-1. Până în 1931, echipa a jucat în eșaloanele bucureștene, Promoție și Onoare (confruntându-se cu probleme financiare și logistice serioase), până în 1932, când e creat sistemul divizionar.

1932 este un an de referință al istoriei rapidiste, întrucât definitivează Giuleștiul ca și bază de antrenament și loc de disputare a meciurilor oficiale. Primul meci al CFR-ului bucureștean în Divizia A a fost cel cu Ripensia Timișoara, disputat la 11 septembrie 1932 și câștigat cu scorul de 3-2. Primul marcator al CFR-ului în prima divizie a fost Francisc Boroș. Un alt rezultat din 1932 demn de a fi menționat a fost cel din partida cu Șoimii Sibiu, care s-a terminat cu scorul de 9-1. CFR încheie sezonul pe locul secund în seria sa, ratând la mustață disputarea finalei campionatului contra Universității Cluj, jucată și câștigată de Ripensia (detalii aici).

Devenită o echipă importantă în peisajul sportiv național, nu doar bucureștean, cu o echipă cosmopolită și spectaculoasă, Rapidul începe ușor, dar sigur, să atragă mase importante de suporteri la meciurile de pe teren propriu. Apar și primele rivalități, cea mai cunoscută fiind cea cu Venus București. Amintim și rivalitatea sportivă cu Ripensia Timișoara.

Culoarea vișinie a suscitat mereu discuții, ceea ce e normal pentru o echipă cu o asemenea istorie și care a suscitat de-a lungul timpului pasiuni intense. „Pe 1 mai 1922, Asociaţia Locomotiva a jucat primul meci în vişiniu, culoare pe care a vrut şi CFR-ul să o preia un an mai târziu, dar nu a mai putut. Până la urmă, destinul a vrut să se lege colaborarea cu Rapid Viena şi vişiniul a luat locul violetului în Giuleşti“, mărturisește Gheorghe Scurtu, unul dintre suporterii și istoriografii de notorietate ai Rapidului. Totuși, in lipsa unor izvoare istorice coerente nu ne permitem să afirmăm cu certitudine că aceasta e povestea reală a legendarelor tricouri ale Rapidului interbelic.

Rapid Viena nu a jucat niciodată în vișiniu, culorile inițiale ale vienezilor fiind roșu și albastru, Austria Viena, în schimb, este o echipă alb-violetă. Rapid Viena și-a luat numele în 1905, preluând modelul Rapidului din Berlin de la acea vreme, culorile clubului devenind alb-verde. Decizia nu a fost una politică, nu a avut legătură cu nazismul sau militarizarea. Rapidul nostru se numește Rapid din 1936 (definitiv în 1958), deci de peste 60 de ani, dar nu există nicio confirmare oficială a faptului că numele a fost preluat de la Rapid Viena. Totuși, aceasta pare să fie explicația cea mai plauzibilă. Trenurile de tip Rapid (actualele InterRegio) au fost introduse traficului feroviar de călători din România abia în anii ’70, deci în niciun caz numele echipei nu a fost preluat de la titulatura faimoaselor trenuri, ci, eventual, viceversa.

Între atâtea teorii și ipoteze, se știe clar că Rapidul a jucat o perioadă în echipamente alb-violete create manual. Materia primă a fost pânza vișinie (devenită violetă ca urmare a multiplelor spălări) de la draperiile și fețele de masă din trenurile ce aparțineau de CFR. Primele echipamente au fost confecționate în casa lui Grigore Grigoriu, de către nevasta căpitanului de atunci al Rapidului, iar ghetele au fost create cu crampoane recondiționate din bocancii uzați de la Ateliere.

În 1934 (sau undeva la mijlocul anilor ’30), Costică Bauer, managerul echipei, se întoarce – de la Viena – cu un rând de echipamente albe, tricourile având dungi foarte subțiri, vișinii. Echipamentul alb-vișiniu devine legendar ca urmare a rezultatelor fantastice ale echipei, atât pe plan intern, cât și extern. Baratki, considerat unul dintre cei mai buni fotbaliști pe care teritoriul românesc i-a dat vreodată, avea să scrie cu litere de aur pagini din istoria rapidistă antecomunistă.

În episodul următor al periplului nostru în istoria Rapidului, vom aminti despre inaugurarea stadionului Giulești, rezultatele fabuloase ale echipei și vom diseca teoriile false, conform cărora echipa feroviară – jucând cu soarele comunist pe piept – a fost prima echipă ”roșie” din România.

 

Leave a Reply