LECTIE DE ISTORIE [EPISODUL 2]

Continuăm periplul în istoria clubului din Giulești cu prezentarea detaliilor legate de stadionul nostru. ”Potcoava din Giulești”, cum era cunoscut pe vremuri stadionul Giulești  – Valentin Stănescu, a reprezentat încă de la inaugurarea sa, în 1939, o a doua casă pentru suporterii fideli ai Rapidului. Totul începe odată cu accederea echipei în prima divizie, în 1932, când nevoia unei arene proprii pentru disputarea meciurilor de “acasa” devenise stringentă.

Pe 31 mai 1934, Gazeta Sporturilor anunța că „CFR Bucureşti începe construirea unui teren pe Şoseaua Giuleşti”. Lucrările erau prevăzute să înceapă pe 1 iunie, iar suprafaţa de joc urma să aibă dimensiunile de 105 metri lungime şi 65 metri lăţime şi să fie acoperită cu zgură, copiindu-se modelul unei arene la modă atunci: Venus. Practic, nu erau prea multe stadioane la acea vreme în România, astfel că sursele de inspirație erau extrem de limitate pentru arhitecți și constructori. Proiectul i-a aparținut arhitectului bucureștean Gheorghe Dumitrescu.

Planurile inițiale n-au fost respectate, problemele de ordin financiar reprezentând o piedică în calea construcției efective a noii arene. S-au făcut chete printre angajații CFR-ului pentru a putea obține un surplus de fonduri pe lângă cele provenite de la CFR. Un an mai târziu, adică în mai 1935, acelaşi ziar menţiona că „se speră ca în toamnă CFR să joace pe Giuleşti, teren care va fi deocamdată doar împrejmuit”.

Forma de potcoavă a celebrului stadion londonez Highbury al formației Arsenal, a reprezentat un model care a fost până la urmă urmat cu fidelitate, chiar dacă tribunele nu semănau aproape deloc cu cele ale stadionului din North London, nefiind etajate, ci înalte. Costică Bauer, președintele Rapidului, cel care a îmbrăcat echipa în faimoasele tricouri albe în dungi subțiri vișinii, a vizitat personal șantierul de la Highbury când Arsenal își moderniza stadionul, obținând scaune și alte accesorii de logistică sau care au ajutat la infrastructura Giuleștiului.

Au existat, desigur, probleme cu autorizația de construire, birocrația reprezentând încă de pe-atunci o problemă în România, însă după doi ani de eforturi asidue, Rapidul avea, finalmente, un stadion propriu.

Deși spre finele lui 1938 arena era gata, inaugurarea oficială a avut loc ceva mai târziu. Fusese programat un meci amical cu Admira Viena pe noua arenă, austriecii au vizitat stadionul, l-au descris ca fiind ”unul dintre cele mai moderne din Europa”, însă meciul efectiv s-a disputat pe arena ANEF.

Luni, 10 iunie 1939 (27 de ani fără o zi de la semnarea procesului verbal de constituire a clubului Rapid) va reprezenta mereu un punct de referință în istoria Rapidului și asta deoarece atunci a avut loc fastuoasa inaugurare a stadionului Giulești. Evenimentul a marcat Ceferiada și împlinirea a 70 de ani de la punerea în circulaţie a primului tren din România.

La inaugurare, stadionul nostru avea o capacitate de 12.160 locuri, iar ziarele vremii scriau că era “arena cea mai încăpătoare şi cea mai elegantă din ţară“, chiar dacă nu avea gazon de iarbă, ci de zgură şi nici nu dispunea de instalaţie de nocturnă, care oricum era o raritate la acea vreme.

La Tribuna 1 fusese instalat un lift, adus de la Londra, chiar de pe Highbury, primul pe un stadion din România, lift ce a fost utilizat inclusiv după Revoluție. La început, spectatorii de la actuala peluză Nord vizionau meciurile în picioare (neexistând o peluză propriu-zisă în zona de Nord a stadionului, forma acestuia era de potcoavă, de aici și porecla de ”Potcoavă a Giuleștiului”), iar sub tribune existau circa 60 de loje pentru oficiali.

La evenimentul de inaugurare a Giuleștiului au participat regele Carol al II-lea (1930-1940), Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, prinţul Paul al Greciei, membri ai guvernului, consilieri regali, înalţi demnitari, numeroşi delegaţi ai căilor ferate europene, fiind o premieră pentru România ca atâtea personalităţi şi oficialităţi să fie prezente la inaugurarea unui stadion

Totusi, venerabilul domn Gheorghe Scurtu, un adevarat muzeu ambulant al Rapidului sustine ca: “Inaugurarea avusese loc în octombrie 1936, tot cu participarea Casei Regale, sărbătorindu-se 70 de ani de la venirea lui Carol I. Este adevărat că atunci nu era încă totul gata, dar în 1938 se disputau aici, cele două celebre semifinale cu Venus. În 1939, Carol al II-lea, care desființase toate partidele politice din țară, a folosit serbările Ceferiadei , pentru a consemna apariția partidului său, Frontul Renașterii Naționale.”

Rapidul trecea astfel, în mod oficial, de la terenul de maidan din apropiere de gara Basarab sau de la partidele jucate în pribegie pe arenele Romcomit, Ciocanul sau ANEF, la un stadion propriu, cel mai modern la acea vreme din România.

Unul din ziarele importante ale vremii, Timpul,  a oferit detalii interesante care demonstrează solemnitatea întregii manifestări. Apariția Regelui și a prințului Mihai a fost salutată cu salutul fascist de către toți cei aproximativ 20.000 de spectatori (mult peste capacitatea oficială, dar ne aflam, totuși, în 1939 și accesul publicului a fost gratuit), de către copiii de la ansamblurile folclorice participante, precum și de către 260 de străjeri CFR (Căile Ferate Române erau organizate într-un sistem apropiat de cel militar, având chiar și un corp propriu de jandarmerie, al cărui stand era prezent la inaugurarea stadionului).

 

 

 

Și pentru că ne aflăm în timpul lecției de istorie, e bine de știut că România a fost pentru prima oară implicată în Cel De-al Doilea Război Mondial în 1939, când a acordat drepturi de tranzit pentru membrii guvernului polonez, pentru tezaurul Poloniei și pentru aproximativ 20 de divizii ale armatei poloneze. În 1940, în fața amenințărilor conjugate sovietice, ungare și bulgare, România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul și a fost obligată în cele din urmă să se alăture Axei.

4 aprilie 1944 este data la care avioanele americane venite din partea Aliaților au bombardat Bucureștiul, Gara de Nord fiind distrusă aproape în totalitate, iar stadionul Rapidului fiind afectat serios. În urma atacului au fost distruse zona de Nord a stadionului (ce avea să fie refăcută la jumătatea anilor 90) și turnul nordic de la tribuna a doua a stadionului, turn ce nu avea să fie reconstruit vreodată.

Ca membră a Axei, cea mai mare parte a efortului de război a României a fost făcut pe frontul de Est. După intrarea Armatei Roșii în România, pe 23 august, mareșalul Ion Antonescu a fost îndepărtat de la putere și la București s-au succedat mai multe guverne care au alăturat România efortului de război al Aliaților pentru restul războiului. În 1946, după alegeri parlamentare falsificate, la cârma țării a fost instalat un guvern prosovietic.

Anii au trecut, Giuleștiul a fost consolidat și a devenit de-a lungul timpului unul dintre cele mai populare stadioane ale țării. Se pare că bătrânul stadion va fi chiar modernizat și adus la standarde FIFA pentru turneul european din 2020. Trecând peste asta și referindu-ne strict la aspectul istoric, putem afirma că Giuleștiul este un stadion potrivit pentru un club precum Rapid București. Fiind un ”cult club”, vorba englezilor, Rapidul și stadionul său au reprezentat de-a lungul istoriei mijloacele prin care susținătorii săi fideli au reușit să se exprime liber, atât pe plan politic, cât și strict “suportericesc”.

Evenimentele premergătoare Războiului și chiar primii ani de lupte între țările care alcătuiau Axa, respectiv Aliații, au consfințit una dintre cele mai glorioase perioade din istoria echipei de fotbal rapidiste. Vom prezenta în detaliu acești ani fabuloși ai istoriei echipei alb-vișinii în episodul următor al istoriei Rapidului.

Leave a Reply