LECTIE DE ISTORIE [Episodul 5]

În acest episod din serialul – sperăm noi infinit – al istoriei Rapidului, vom atinge un subiect sensibil pentru unii și aberant pentru majoritatea, anume acela al asocierii clubului nostru cu doctrina comunistă. Cu alte cuvinte, că Rapidul nostru a fost o puternică unealtă comunistă la începuturile sale, ”primul club comunist din România”, cum le place unora să afirme.

De la bun început trebuie să subliniem că o simplă căutare pe Google după ”primul club comunist din România” va releva o serie de articole (aceleași articole întotdeauna, cu mici modificări, însă informațiile sunt mereu aceleași și lipsite de orice dovadă clară sau argument) pe site-urile Gazetei Sporturilor, a Prosport-ului și, normal, pe site-uri și bloguri steliste. Practic, din acea zonă au fost lansate în urmă cu vreo două decenii o serie de articole defăimătoare la adresa Rapidului, repetate și republicate gradual, și, colac peste pupăză, respectându-se stilul sovietic de îndoctrinare (imaginea creată în jurul clubului armatei fiind aceea de club regalist, fără vreo legătură cu sovieticii).

E normal pentru orice om cu capul pe umeri să aibă capacitatea de a discerne odată ce îi sunt prezentate argumente și nu doar ipoteze, iar rolul nostru în acest episod va fi acela de a aduce argumente pro și contra teoriilor comuniste legate de Rapid.

Istoria României Unite este încărcată cu tensiuni politice continue, schimbări uneori brutale de regim, corupție și inconsecvență, toate acestea ducându-ne în starea aceasta de haos doctrinal și lipsă de coloană vertebrală a politicienilor. Aceștia schimbă corabia după cum dictează interesul, astfel că partidele politice de azi nu mai au o identitate clară. Situația era altfel în România proaspăt unificată. Politicienii ajungeau să moară pentru crezul lor, simpatizanții partidelor alegeau cu sufletul, nu cu interesul pungii cu mălai primite în schimbul votului. Putem spune că – deși încărcată cu tensiuni și extrem de volatilă – viața politică din România acelor vremuri se aseamănă cu perioada romantică a fotbalului.

Presa era aservită, pentru că altfel nu beneficia de finanțare. În perioada anilor 30, când Rapidul era una din echipele de top ale României, lumea politică era acaparată de curentele autoritariste.

Acestea erau de dreapta, extremiste sau nu, dar naționaliste, sau de stânga, considerate pro-sovietice. Iar presa aservită își făcea datoria în funcție de curentul susținut. Astfel, dacă Viitorul, publicația de casă a liberalilor, relata cu consecvență despre ororile regimului sovietic, cotidianul Cuvântul, care îi aparținea lui Nae Ionescu, relata pozitiv realitatea comunistă din Uniunea Sovietică. Pe fondul sărăciei populației și beneficiind de faptul că începând cu 1923 Constituția țării stabilea votul universal, deci lăsa loc manipulării în scop electoral a maselor needucate sau fără un statut social-economic important, presa a putut să își facă jocurile demagogice pe toate planurile, inclusiv pe cele ce țineau de sport.

Cei care afirmă că Rapidul ar fi fost un club de fotbal eminamente comunist o fac bazându-se pe ipoteze. Se știe că partidul comunist a fost înființat în Grivița, cunoscut ca fiind un focar al simpatiilor comuniste. Se mai știe și că Geza Ginzer, unul dintre fondatorii Rapidului, era un simpatizant comunist. Insuficient, totuși, pentru a afirma că Rapidul a fost un club comunist. Să nu uităm că vorbim despre un club sportiv, care până la alegerile din 1946 s-a bucurat deopotrivă de simpatii din partea tuturor fronturilor politice existente în România, de la regaliști, la legionari, socialiști sau conservatori.

Instituția Căilor Ferate Române era mândria regalității, fiind organizată în sistem quasi-paramilitar, beneficiind de propriile corpuri de securitate, propria (să-i zicem) poliție, clinici dedicate strict ceferiștilor și chiar școli în care studiau odraslele angajaților. Toate aceste segmente care alcătuiau CFR-ul au participat la parada militară și la spectacolul coreografic organizat cu ocazia Ceferiadei lui Carol al II-lea, din data de 10 iunie 1939, pe stadionul Giulești, în fața a 25.000 de persoane.

Publicația Historia oferă foarte multe detalii interesante legate de eveniment: ”Dacă Homer şi-a intitulat relatarea sa privind războiul troian, , ”Iliada”, ei bine, societatea românească a anului 1939 a trăit CEFERIADA, o celebrare care fusese proiectată să dureze, ca în basme, trei zile şi trei nopţi dar, la cererea publicului s-a prelungit încă două săptămâni” (detalii aici).

Aflăm că ”Ceferiada, o adevărată paradă, comparabilă cu cele organizate de 1 Mai sau 23 August în vremurile comuniste, a fost, evident, rod al imaginarului societăţii româneşti a anului 1939: credinţa în calea ferată şi rolul acesteia de motor al economiei româneşti, admiraţia fără margini pentru instituţia cea mai bine organizată – a doua armată a ţării şi, nu în ultimul rând, a fost o manifestare pentru a sublinia rolul regalităţii în progresul ţării. […] Cu această ocazie a Ceferiadei, în zona Giuleşti-Grant s-a organizat un parc de vehicule feroviare care a constituit nucleul muzeului deschis atunci, în 1939 …. Evident că acest muzeu şi inventarul său serveau credinţa în progresul şi prosperitatea României Mari condusă de regele Carol al II-lea”.

O instituție atât de importantă pentru bunul mers al statului necesita o echipă de fotbal, deoarece era normal să asigure spațiul necesar pentru dezvoltarea și pe plan sportiv a propriilor angajați sau a membrilor familiilor acestora, sportul reprezentând o excelentă promovare a imaginii CFR-ului în teritoriu.

Faptul că angajații CFR-ului au întâmpinat Regele cu salutul roman la Ceferiadă și în momentul intonării Imnului Regal și faptul că fotbaliștii Rapidului sunt surprinși în dese fotografii salutând cu brațul drept ridicat publicul din tribunele stadioanelor unde juca Rapidul, ne determină să reacționăm logic și să ignorăm total orice apropiere a echipei feroviare cu cei ce susțineau comuniștii. În definitiv, cum spuneam mai devreme, Rapidul a fost susținut de oameni din toate păturile societății și având diverse simpatii politice. Vorbim totuși, despre un club sportiv, nu despre o caracatiță manipulatoare și roșie. Un club în care evoluau deopotrivă fotbaliști români, unguri, sași sau evrei și al căror interes era acela al obținerii performanțelor, lucru pe care l-au și făcut, indiferent de regim.

Trecem de Ceferiadă și ajungem în data de 21 septembrie 1939, când, după asasinarea lui Armand Călinescu, generalul Marinescu este numit în funcția de ministru de interne, în cabinetul generalului Gheorghe Argeșanu. În această calitate, este însărcinat cu represiunea legionarilor.

În caz că nu știați, Marinescu era președintele celebrei Venus București, rivala Rapidulu. E de notorietate episodul fotbaliștilor Rapidului arestați după finala de Cupă câștigată cu Venus, din 1938. Pentru a-i elibera pe fotbaliști, Costică Ardeleanu, președintele Rapidului, a acceptat rejucarea finalei, câștigată tot de feroviarii conduși magistral de Baratky și Rici Auer, cu scorul de 4-2, cei doi rapidiști amintiți mai sus fiind ambii autorii câte unei duble.

Ce a făcut Marinescu după finală? S-a autopropus în funcția de președinte de onoare al Rapidului. Un militar regalist să își dorească să fie președintele de onoare al ”primului club comunist” din România? Dacă am fi la ora de gramatică am numi asta un pleonasm.

Ajungem în 1942, când Rapidul câștigă primul său event, practic. Campionatul de Război, disputat sub denumirea de Cupa Basarabiei

De ce nu a fost acest titlu recunoscut de Federația Română de Fotbal nici până în ziua de azi? Păi hai să ne orientăm privirile spre ce scrie pe trofeul câștigat de Rapid după finala cu CFR Drobeta Turnu-Severin: ”Cupa Basarabia – Oferită de ziarul Universul spre cinstirea celor care luptă împotriva hidrei bolșevice pentru reîntregirea țării”. Eh, cum ar fi putut ”prima echipă comunistă” a țării să fie recunoscută ca o eroină a luptei anti-comuniste române? Sau cum ar fi fost ca în cele aproape cinci decenii de comunism, Rapidul, o echipă extrem de populară în întreaga țară inclusiv datorită spiritului rebel, nonconformist și anti-sistem, să fi avut primul titlu de campioană a țării câștigat ”spre cinstirea celor care luptă împotriva hidrei bolșevice pentru reîntregirea țării”? Imposibil, normal. Iată-ne, totuși, la 72 de ani de la câștigarea Campionatului de Război, fără ca FRF să recunoască titlul din 1942, ca și cum am trăi în continuare ”sub hidra bolșevică”.

VA URMA

Comments (1)

  1. Vorbă multă pentru nimic. Rahaturile publicate prin subsolurile unor pagini de net de niște anonimi nu merită replici și explicații. E o prostie să te ”aperi” de ele. Înseamnă să le ajuți să capete o atenție pe care altfel nu le-ar da-o nimeni.
    În plus, publicul de fotbal n-are nici chef și nici creier ca să citească lungi expozeuri istorice. Dacă avea, trecea la bac…

Leave a Reply